aurelian se trezi ca in fiecare dimineata in chilia lui. spatiul curat cu mobila simpla si utila, lumina ce patrundea prin stanca si se rasfarngea in mii de raze cand intalnea suprafetele lucioase ale cristalului d comunicatii desenand curcubee pe pereti,  toate acestea ii parura in acea dimineata reconfortant de noi, frumoase. o bucurie ca aceea de a vedea un prieten vechi cu care nu mai vorbise de mult il cuprinse cand inspira aerul curat ce intra in camera prin sistemul de venptilatie. era acelasi aer ca si ieri, soarele facea aceleasi desene in fiecare dimineata la acea ora dar parca toate erau noi si incantatoare. mai trase o gura sanatoasa de are in piept dupa care cobori pregatindu-se de ritualul de dimineata. sorok il vazu si il saluta respectuos. pana si ucenicul lui, care in mod normal il cam stresa caci niciodata nu isi facea treaba si era mai mult decat mediocru, azi ii parea frumos, perfect asa cum il crease dumenzeu. “unde e rachel” il intreba iar sorok facu ochii mari nezicand nimic. “unde e rachel”, repeta aurelian, incepea sa-si aduca aminte de defectele ucenicului sau. epitreii il dadusera pe sorok pentru ca se dovedise talentat in educatie si vedea departe in destin. iar intr-adevar destinul lui sorok era special. desi nu avea potential foarte mare ca si epitreu destinul lui avea o iraurire aparte in destinul colectiv asa ca trebuia tinut sub control. degeaba incerca aurelian sa-lo invete cate ceva despre ce insema sa fii epitru, se hotarase deja ca nu va trece incercarile gradului 1 si va ramane ucenic pana cand dumnezeu va hotari ca a venit timpul sa-si implineasca destinul. “unde e rachel?” intreba pentru a treia oare deja iritat. ” pai stapane, nu stiu cine e rachel…trebuia sa soseasca?” in acea clipa, aurelian simti ceva ciudat, pentru prima oara in viata, ceva atat de intens si acut incat il facu sa se retraga impleticindu-se in dormitor si sa cada fara simtiri in pat. avea sa i se spuna mai tarziu ca acea senzatie era durere.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Arhanghelul cobori catre zonele inferioare pentru a se intalni cu cel ce cu mult timp in urma ii statea alaturi cantatnd Slava lui Dumnezeu. sentimentul general, atunci cand trebuia sa coboare si asta se intampla doar cand era trimis in abis, era de compasiune. simtea o adanca tristete legata de toti cei de acolo fie ei ingeri cazuti fie creaturi ale acestora, mai negre chiar si decat creatorii lor. de aceasta data simtea speranta.

demonii mai mari sau mai mici deveneau toti neinsemnati in fata lui, toti se infricosau de frumusetea si Lumina lui, ii fugeu din cale ascunzandu-se rusinati in ungherele inktunecate ale abisului. il urau cu toata forta lor si le era o frica teribila caci doar atingerea lui le aducea moartea mai tuturor de acolo fara doar de foarte putini care ii puteau rezista. doar o privire a lui Mihail si un demon de rand innebunea de trebuia omorat pana nu distrugea tot in calea lui. de data aceasta era si mai rau pentru ca ingerul se arata in temeliile iadului in toata splendoarea lui, luminand iadul si curatand totul pe unde trecea. nicicand nu se intamplase ca Mihail sa coboare intre ei atat de infricosator ca astazi nicicand gemetele si urletele demonilor nu fusesera mai jalnice. teribil se infatisa Mihail in acea zi chemand la el pe demonul corupator. cantecul ingerilor il urma pe Mihail facandu-i pe toti demonii sa geama de durere si sa isi sfasie carnea cu ghearele. doar la aparitia corupatorului acestia se mai linistira. ingerul cazut se infatisa inaintea stapanului sau de asemena in toata splendoarea, in forma lui starveche si ingrozitoare. armura din fier negru si greu parea usoara desi 30 de demoni o ridicau pentru a o pune pe umerii acestui print al intunericului, focul din ochii lui putea patrunde chiar si cel mai pur spirit de muritor iar sabia lui putea strapunge orice inima pentru a o transforma intr-o unealta a intunericului.  Corupatorul era unul din demonii starvechi de care iadului ii era frica poate la fel de mult ca de Lumina lui Mihail. toti se temeau de el pentru ceea c putea face cu puterea lui. avea in mana extremele si putea dupa bunul luiplac sa puna lumina in inima ulkui demon condamnandu-l la chinuri vesnice. si de nimic nu le era mi frica demonilor decat de lumina. putea cu aceasi usurinta sa intunece sau sa lumineze o inima.la vedera maretiei lui demonii mai mici se inviorara, mai ales ca ecourile canului ingerilor se stinsera in jurul lui Mihail. Arhanghelul ar fi Zambit la vedera vechiului sau frate daca situatia nu ar fi fost aceea. isi dorea din toata inima sa se sfarseasca chinul lui El-Rohim, caci asa il cunostea el pe acest demon intunecat ce ii statea inainte. in vremuri de demult, umar la umar ii cantau Slava lui Dumnezeu si lucrau impreuna cu acesta la constructie. umar la umar au supartat toate greutatile si au impartit toate bucuriile, umar la umar au luptat cu deznadejdea si au invins in nenumarate randuri. pana in acea zi cand Cel Cazut l-a intors pe fratele lui de la Lumina si l-a indreptat iremediabil catre intuneric. Legea era clara si foarte stricta; cel ce cade se va ridica doar prin sacrificiu. iar sacrificiul era cel mai greu lucru pentru un demon. “stapane de ce ai venit azi si de ce ma chemi?” vocea demonului era grava si intrucatva frumoasa, caci trebuia sa poate minti inimile celorlalti. ura din priviri era insa foarte sincera. il dispretuia pe Mihail pentru frumusetea lui, pentru Lumina ce o poseda, il ura pentru puterea lui il respecta pentru curaj si il iubea pentru ca ii era frate. insa zi era stapan pentru ca asa spusese Cel de Sus, cel de care asculta toate cel care nu graieste dar este auzit cel care nu priveste dar vede tot, cel care nu ordona dar este ascultat. Stapanul tuturor a decis in urma cu multe vesnicii ca el, Corupatorul, caci asa i s-a spus dupa ce a convins multi ingeri sa se alature rebeliunii, el ingerul cel mai iubit si mai pretuit, el care a oprit prima pornire a Celui Cazut, el este condamnat sa slujeasca intunericul pentru doar o secunda de ratacire. “pentru ca te pricepi atat de bine la asta” ii spusera temnicerii lui ” tu care odata te numeai El-Rohim, de azi te vei numi Corupatorul si vei avea cea mai ingrata misiune caci asa se cuvine ca Fiul sa fie incercat de cel mai bun. a urat si mai mult lumina si intunericul s-a adastat si mai adanc in el cand a trebuit sa-l ispiteasca pe Fiul Lui, cel care niciodata nu i-a pricinuit nici un rau, cel care era mai pur decat puriatea insasi, cel pe care il respecta cel mai mult pentru jertfa sa. il privi pe Arhanghel cum sta infatisat inaintea lui fara armura, doar cu sabia dreptatii ce nu-l parasea nicicand incinsa la mijloc. ar fi putut sa-l atace si poate chiar sa-l doboare sa-l raneasca de moarte pe fratele sau, sa-si implineasca ura sa se dezlege de orice legatura cu lumina sa duca pacatul paa la capat si p[oate ar fi reusit. insa demonul nu era cuprins de lasitate, oricata ura era in el curaj era pe masura si fapta aceea ar fi fost jelita de iad insusi. “de ce vii in mijlocul nostru mandru Arhanghele sa ne pedepsesti cu lumina ta? oare nu ne chinui cum ii chinuim noi pe altii in felul asta?” corupatorul cu limba ascutita si vorba intortocheata incearca totul chiar daca stie raspunsul. ” totul este spre Slava lui DUmnezeu” ecourile vocii lui Mihail se auzira in toata pustietatea iadului numele Domnului se rostogoli sfaramand tot in calea lui facandu-i pe demoni sa tremure si sa jeleasca, atat de mare putere avea Mihail caci numai rostind numele Lui tot iadul ingenunchie fara nici o putere. doar cel chemat ramase neclintit desi numele Domnului lasase urme adanci in carnea lui. “doar pentru atat ai venit ? rase el, du-te si intreaba-l pe dumnezeul tau si aici vorba i se impiedica si sange negru tasni din gura demonului caci nici un demon nu avea puterea sa rosteasca numele Lui fara sa-si pricinuiasca chinuri groaznice, du-te si intreaba-l daca spre slava lui existam noi”. rase din nou in timp ce sangele i se prelingea din gura. isi simtea limba grea si inima la fel plina de ura si deznadejde caci Cel de Sus stia ce va face unul din ingeri si lasase totul sa se intample. Mihail stia asta, insa spre deosebire de ingerii cazuti el si cei asemenea lui nu judecau deciziile lui Dumenzeu, macar ca nu stiau cat stia El si chiar daca ar fi stiut. se apropie de corupator si ii puse mana pe umar. fierul negru se sparse in mii de bucatele sub lumina lui Mihail si cioburi patrunsera atat in carnea demonului cat si a ingerului, singele lor amestecandu-se inca o data. “speranta mai este El-rohim, spuse Arhanghelul, iar demonii iar plansera, mergi si fa-ti misiunea pe pamant caci e nevoie de talentul tau din nou.” mana il durea la atingerea demonului iar umarul acestuia ardea de la lumina. au stat asa, frati a doua oara, despartiti de o vesnicie, opusi si iremediabil pierduti unul altuia pana cand Mihail simti ca nu-si mai poate stapani lacrimile. se intoarse si pleca. demonul cazu in genunchi si abia cand toti demonii vor fi plecat incepu sa planga amar pentru durerea lui. nu de ura plangea ci de ciuda. de ciuda ca nu l-a omorat pe Mihail, ca nu a imbratisat pentru totdeauna focul ce-l mistuia, ca nu s-a razbunat pentru tradarea fratelui pentru ca il mai indragea. o manie mai presus de judecata il cuprinse si doar Cel Cazut il putu opri aruncand lantul lui gros si apucandu-l de gat. ingenuncheat si gafaind se supuse. asa incepu ultima misiune pe pamant a Corupatorului. unul din cei mai puternici ingeri cazuti trebuia sa rezolve o scapare a demonilor anului 2008. trebuia sa schimbe totul din nou pentru ca pamantulo sa nu iasa de sub stapanirea iadului.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Aurelian se trezi si vazu ca decorul se schimbase in jurul lui. nu-si amintea prea bine ce se intamplase, stia doar ca isi aminteste de Rachel si ca nu era de gasit nicaieri in destin. cine era Rachel daca nu existase niciodata si nici nu era planuit sa existe? epitreiul sef al templului sau, cel care ii fusese maestru ii sedea la capatai ganditor; nu isi daduse seama ca s-a trezit. ” Piros, ce s-a intamplat?”. batranul epitri se uita bland la el ca la un copil si dand din umeri i spuse sa stea linistit, inca trebuia sa-si revina. venise un epitrei de la centru si urma sa aiba o discutie cu el. ii transmise o stare de liniste asa incat adormi din nou. de data asta adormi cu sentimentul ca viata lui se schimbase iremediabil chiar peste masura de intelegere a maestrului sau. il depasise in capaciati pe maestrul lui insa il considera mult mai intelept pe piros decat se conmsidera el insusi iar aceasta schimbare nu era legata de nici o virtute pe care ar fi putu ei doi sa o aiba sau sa o compare. nu mai exista un termen comun de comparatie intre ai. cu acest gand adormi si dormi un somn adanc si fara vise.

nu am mai scris de mult, recunosc, asta pentru ca am fost foarte ocupat cu munca si nu numai. dar recuperez.

am mai creat o categorie pe blog, se cheama literatura inutila (inutila inutila inutila) unde veti gasi toate textele mele. aceste texte fac parte dintr-un proiect mult mai amplu despre care nu pot spune multe insa, va rog, in cazul in care binevoiti sa-mi dati un feedback…oricare de la e ok pana la “mai bine te apuci de timbre”. merci anticipat

νυνὶ δὲ μένει πίστις, ἐλπίς, ἀγάπη, τὰ τρία ταῦτα: μείζων δὲ τούτων ἡ ἀγάπη.
1 ξοριντηιανς 13

textul era in Koina. acea limba raspandita de Alexandru cel Mare si folosita pana in anul 3 cand epitreii au hotarat ca va ramane limba sacra a scrierilor sfinte. deci inca o pista falsa.

trimise raportul catre biroul epitreilor, isi turna un pahar de scotch si se intinse pe pat. suspensia se activa sub greutatea corpului ei exact cat sa-i ofere cel mai bun nivel de confort. slava lui dumnezeu si epitreilor, gandi, pentru ca sunt atat e bune unelte ale lui incat sa ofere atat bunatate supusilor lor. ca arheolog studiase atent istoria omenirii inainte de jertfa mantuitorului si aparitia epitreilor. stia ca oamenii avusesera si momente de ratacire ca se infaptuisera crime genociduri in antichitate. in acele vremuri oamenii se puteau omori pentru atat de putin precum o bucata de pamant sau metale considerate pretioase. parerea general acceptata era ca oamenii antici erau incapabili sa gestioneze conflictul dintre materie si spirit, insa ea stia ca era ceva mai mult, ceva legat de venirea matuitorului pe pamant si de darurile jertfei sale. epitreii nu au facut decat sa insiste in inima fiecaruia dintre oamenii noi (Imediat dupa jertfa) sa urmeze impulsuirle unei vointe interioare de o calitate mai buna. si au facut o treaba excelenta, practic acum fiecare isi duce existenta in armonie, de altfel erau foarte putini, cei ca ea, care alegeau meserii cu corespondenta in trecut care stiau ca omenirea a fost si altfel. nu se putea opri din a gandi cat de frumos se dezvoltase omenirea si cat de departe ajunsese. probabil, daca dumnezeu nu ar fi lasat epitreii, intreaga omenire er fi fost prada deznadejdii dupa rastignirea mantuitorului. datorita ratacirii unui trib din orientul mijlociu fiul lui dumnezeu a fost omorat cu bestialitate prin crucificare, de altfel rastignirea pe cruce era in acea vreme o metoda foarte raspandita de pedepsire pentru multe delicte.

“rachel, am gasit ceva interesant”, spuse Mike bagand capul roscovan pe usa cortului. “vino, rezonatorul a dat un rezultat ciudat”. rachel, cea mai buna arheoloaga a universitatii din durham, isi ridica cei 160 de cm si 47 de kg din pat si se grabi, poate un pic cam tare chiar si pentru gusturile ei spre monitorul holografic al rezonatorului. desi dezgropase in cariera ei cateva sue de situri arheologice, majoriattea datand din perioada dinaintea marii jertfe a imparatului lumii, desi vazuse repetitiv tot ce se putea vedea pe planeta asta si stia tot ce se putea sti despre istoria omenirii dinainte si de dupa, inca de cand auzise ca va investiga acest sit o cuprinsese un fel de frenezie, un fel de emotie. stia ca totul va fi la fel, primele 2 zile de cercetare si extractie nu au dezvaluit nimic nou, majoritatea artefactelor ramanad in pamant (muzeele erau pline de artefacte dar goale de oameni - pe nimeni nu interesa un trecut intunecat), dar nu isi putea opri freamatul interior. la nastere, ca oricarui copil ii fusesera menit destinul. iar transa preotului ii adusese ei un destin pe care ea il considerase nefericit: va face lumea mai buna a spus preotul, insa ea chiar nu vedea cum, caci lumea era perfecta si numai un orgoliu nemasurat ar fi putut pretinde ca cineva, oricine ar fi fost el, ar putea imbunatati creatia lui dumnezeu.

rezonatorul intr-adevar arata un rezultat ciudat, nu mai vazuse niciodata asa ceva. de fapt nu arata nimic. doar un gol perfect cubic de 64 mc situat la 22  de metri adancime sub monolitul pe platoul caruia vechii ocupanti ai acestor locuri, in urma cu mai bine de 6000 de ani puneau prima piatra a unui asezamant, iar grecii cu 700 de ani inainte de venirea matuitorului pregateau aparitia epitreilor. stia ca aceasta teorie e un pic extremista, aurelian i-a spus mereu ca poate fi periculoasa si o descuraja mereu in a o dezvolta. gandindu-se mai bine erau multe premise pentru ca emotia ei de a cerceta acest loc sa fie justificata. in anul 3 dupa jertfa, elios unul dintre propovaduitorii cuvantului lui, a ajuns in aceste locuri si a descoperit templul inchinat afroditei unde peste o mie de hierodule ii serveau. cum ii serveau zeitei lor stie toata lumea, caci elios innebunit de vederea acestor sclave pangarindu-si trupurile cu necunoscuti in numele zeitei lor inchise portile templului si ucise cu mana lui pe toate prostituatele sacre laolalta cu toti clientii lor mai putin sacri. acest macel nu se termina aici, caci elios asmuti pe toti cei care-l urmau impotriva intregii cetati care intr-o singura zi a fost stearsa de pe fata pamantului. infaptuit fara binecuvantarea domnului acest act impotriva vietii insasi l-a facut pe elios sa-si scoata ambii ochi si caindu-se si sa-l roage pe dumnezeu pentru o cale mai buna. cand dumnezeu i-a vazut sinceritatea si zelul, a hotarat sa il invete pe elios cum sa isi conduca destinul si mai ales cum sa-i conduca pe alti, cu blandete spre adevar.

asa incat dupa 2005 ani de la primul epitreu, ea, rachel mallery, cerceta locurile in care dumnezeu le daruise aceasta viata minunata aceasta armonie pe care doar ea si cei ca ea o apreciau la justa ei valoare. amplifiactorul telepatic semnaliza apropierea unei legaturi cu aurelian. se hotari sa respinga. situatia cu rezonatorul era mult mai importanta iar mike tocmai terminase diagnoza. “nu-i frumos sa ma respingi, rachel”, rasuna foarte clar vocea lui aurelian in urechile ei. “ahh esti necioplit sa abuzezi de faptul ca esti epitreu pentru a crea legatura. sper ca e important”. in asteptarea raspunsului se concentra din nou pe monitorul rezonatorului care se incapatana sa nu arate nimic mai mult despre acel gol misterios. “la fel de nepoliticos este si sa stai cu spatele la un oaspete”. se intoarse ca fripta, “ha, mereu faci asa si niciodata nu ma invat minte”. sari in gatul lui si-l saruta cu patima, cum nu prea iti imaginai ca ar fi facut vreodata. mike se excluse urgent scuzandu-se cum ca are ceva de facut. “intr-o zi nu o sa ma mai pacalesti cu legatura telepatica. n-o sa-ti mai raspund si pace.” il privi dragastos si-l mai pupa o data” ce-i cu tine parca erai in misiune?” ” am terminat repede acolo, am desfacut legaturile karmice, am facut ritualurile pentru morti si gata. insa tu ai ceva mult mai interesant aici”. “dap, rezonatorul a luat-o razna”. “nu cred”, spuse aurelian pe un ton grav. “hai sa scoatem chestia aia de acolo”. neasteptand raspus intra in transa pentru a comanda aparatura de foraj. “oare e bine, poate ar trebui sa chemam epitreii”, gandi Rachel. ” pai eu ce sunt aici?” veni raspunsul prompt al lui Aurelian. foreza moleculara bazaia calm in timp ce descompunea metru dupa metru in drumul ei implacabil catre destinatie. rachel privea fascinata disparitia pamantului. de fiecare data i se parea o minune pentru ca pamantul luat in mana se sfarama in bucatele mai mici dar ramanea acolo vizibil in timp ce tot ce trecea prin freza moleculara parea ca dispare pentru totdeauna. “relaxeaza-te rachel, sunt aici pentru a te ajuta”, spuse aurelian iesind din transa. “nu ai fi putut scoate ce e acolo fara mine”, spuse el si ea stia asta. totate metodele intruzive cum era si foreza puteau fi aplicate doar de un epitreu. in mod normal cu ajutorul rezonatorului putea vedea in amanunt ce se afla in diferitele straturi arheologice si putea descompune si recompune la suprafata orice obiect. asta era singura metoda recomandata si la care avea acces. cum rezonatorul dadea eroare sau presupusese ea ca da eroare in cazul cubului, era in impas. la drept vorbind aparitia lui aurelian a fost chiar un noroc. ” am terminat cu foratul, acum trebuie sa creez un strat izolator, nu am vrea sa scoatem si vreo boala mortala de acolo, nu? asta o sa-mi ia mai mult timp, te rog nu ma intrerupe. te chem eu cand e totul pregatit. mai bine tragi un pui de somn.” ultimele lui cuvinte se intiparira ata de adanc in memoria ei incat abia ajunse la pat. “dar nu mi-era somn…”, apuca sa gandeasca cu o clipa inainte de a cadea intr-un somn fara vise.

vocea blanda a lui aurelian o trezi iar cristalul de pe frunte ii lua durerea de cap apropape instantaneu. nimic insa nu-i lua sentimentul de frustrare, inceputul de furie pe care il simtea pentru ca fusese nedreptatita. ” de ce m-ai pus pe liber? sunt suparata pe tine, nu-i prima oara cand abuzezi de tehnicile epitreilor”. desi nu vroia in mod automa sa simta aceste lucruri atat de departe de fiinta ei, orice om, in momentul in care era nedreptatit avea datoria sa simta asta pentru a alerta cat mai repede un epitreu. acesta venea, constata cauza nedreptatii si indrepta cat mai repede si corect lucrurile.

“trebuia sa dormi, una la mana si ai sa vezi de ce. acum hai sa mergem sa vezi ce am scos de acolo. va trebui sa deschidem cutia asta imensa”.

in dreapta locului in care cu cateva ore inainte pamantul se descompunea in elemntele constituente sub actiunea lui aurelian, acum statea un cub cenusiu cu latura de 4 m. nu parea sa aiba o cale de acces in interior. materialul din care era facut era clar un metal, avea toate caracteristicile unui metal insa ea nu mai vazuse niciodata ceva asememanator. culoarea era cea care o intriga cel mai mult, acest cenusiu pe care il mai vazuse doar la obiectele metalice gasite in escavatia de la pompei, insa totul era gresit acum, acest metal ar fi trebuit sa oxideze datorita metodei antice si intruzive de fabricatie; oricum nu intelegea de ce oamenii au preferat in acea perioada sa arda tot pentru a transforma compusii chimici si mai si venerau focul precum un zeu. desi studiile aratau ca inca din perioada proto romana existau dovezi ale folosirii tehnologiilor “reci” atat in spatiul european insa doar in anumite zone mentionate si de istoricii timpului ca fiind zone dezvoltate si de interes cultural si spiritual, insa mai ales in spatiul americii de sud unde civilizatia atinsese un nivel foarte ridicat de dezvoltare datorita cristalelor. Isi incepu raportul alungand din cap orice alta idee. Trebuia sa fie complet sincera si concentrata pentru ca raportul sa contina cat mai multe informatii. Epitreii vroiau mereu sa vada sa auda si sa inteleaga tot, asa incat cristalul de memorare era poate cel mai important echipament al ei.

ce ati citit aici este parte dintr-un cea ce as vrea sa fie roman. nus ce o sa iasa dar vad eu eventual reglez din paine si merge…;). oricum, fiind blogul meu o sa public in continuare ce mai scriu, sub denumirea generica de inutil.

umbu se trezi cu soarele pe fata, dup acum ii placea in fiecare dimineata sa se trezeasca, ii amintea de copilarie. oceanul isi aruca furios valurile in tarm chemandu-l parca, asa cum facea de fiecare data: ” vino sa primesti binecuvantarea mamei cea dintai”, iar el, ca de fiecare data sari din pat si alergand intra in valuri. era o dimineata mai buna.

cand se intoarse in vila, unul din sevitori ii aduse un prosop cu care, dupa ce-si sterse apa de pe el isi acoperi goliciounea. uitase de toate grijile, iar privire lui avea din nou acea seninatate si voiciune pe care o avea de obicei dimineata. servitorul zambi si fugi intr-un suflet sa le dea de veste celorlalti: ” stapanul e in toane bune azi, are ochii frumosi”.

umbu se pregati sa manance, insa nu lasa foamea sa-l impiedice de la cel mai important ritual al zilei, de altfel singurul din aceste ritualuri pe care il indeplin singur - acela de barbierire. acolo erai un domn daca te barbiereai zilnic iar umbu nu ar fi vrut in ruptul capului sa fie considerat altfel. asa incat, ca in fiecare dimineata se posta tacticos in fata oglinzii observand si el in treacat ca are privirea mai senina. desi problema nu disparuse, in acea anume zi era mult mai relaxat, parca nici o neliniste nu mai trecea de binecuvantarea oceanului “probabil mukhtar si ceilalti sunt si ei fericiti, ca si mine, ca ma simt asa bine azi” isi spuse in timp ce se admira in oglinda. se considera un barbat frumos, avea trasaturile zvelte specifice neamului sau, iar pielea avea un luciu mat vadind o alimentatie potrivita. cicatricea de pe fata ii facea chipul interesant, o avea de cand era copil si jucandu-se cu o basica de vaca umflata si-a zgariat obrazul in sarmele dintr-un gard. iar in meseria lui o cicatrice intotdeauna era de ajutor. era pirat, iar somalia era tara perfecta pentru a isi desfasura activitatea.
se duse fluierand sa manance, dupa ce si-a barbierit foarte atent parul facial. in treacat isi dadu seama ce trebuie sa faca pentru a evita o situatie foarte neplacuta cu cargo-ul englezesc; deja englezii faceau mai presiuni pentru eliberarea lui, iar el stia ca le este dator. pe de alta parte contractorul ii spusese foarte clar ce incarcatura e la bord si ca trebuie sa o recupereze pentru el. pana la urma nu era vina lui ca nu o gasise, poate o arunacsera peste bord, desi…, oricum solutia era sa inceapa executarea membrilor echipajului incepend cu cel mai neinsemnat (clar nu stia nimic) si terminand cu capitanul, daca trebuia. se aseza la masa chiar cand intra simeon partenerul lui de incredere. “sime stiu ce trebuie sa facem”, ii zise ca sa-i mai descreteasca ridurile de pe frunte. “facem pe dracu” vaporul e pe fundul oceanului, s-au scufundat singuri asta noapte”. ” rahat, o sa innebunesca Mika.” scapa printre dinti incca o injuratura in lima lui natala. ” trebuie sa fim foarte atenti cu “liga”, noi de obicei am fost impartiali, am furat in mod egal de la toti, dar daca astia isi iau zilele pentru niste hartii vechi, e destul de periculos sa furam de la ei, poate cred ca si noi vrem sa murim la fel de usor si… in sfarsit, anunta-l pe Mika, ma ocup eu de liga”. puse fuculita jos, nu-si dadea seama nici el de ce este atat de relaxat, in timp ce afla o veste cum nu se poate mai rea pentru business, el er mult mai atent la gustul mango-ului din care tocmai muscase si la mirosul oceanului care se simtea de fiecare data cand ducea mana la gura. parca simturile erau independent mult mai agile in detrimentul ratiunii, parca perceptiile imediate contau mult mai mult decat orice forma de analiza. copii foarte mici se simt asa cand vad pentru prima data un obiect sau miros pentru prima data si totul e nou. lumina orbitoare il facu sa scape paharul din mana, apoi lesina. in drum spre podea il fulgera gandul ca, asa cum credea de multa vreme, venise vremea ca navele lui, toti oamenii lui, clanul infiintat de el in urma cu mai bine de 25 de ani, sa treaca in mostenrea lui Simeon, fratele lui de sange, cel care il salvase si pe care il salvase de nenumarate ori. cel pe care il pusese sa jure ca-l va provoca si-l va ucide daca intr-o zi nu ar mai fi fost cel de care era nevoie. poate acea zi venise, poate Simeon vazuse in el ezitarea, sansa de a actiona.

cand se trezi, nu-l frapa imediata vecinatate ci gustul de mango din gura si mirosul oceanului. aceeasi precizie a organelor de simt il facu sa admire asfintitul altfel decat in mod obisnuit. asa incat nu observa decat foarte tarziu, cand prezenta unui om in apropierealui il facu sa lase reveria si sa revina cu picioarele pe panamt, abia atunci observa ca soarele apunea in mare.

as vrea sa va povestesc azi despre o intalnire imaginara cu un amic de-al meu. pentru inceput sa delimitam un pic decorul: sectorul 2 al Bucurestiului, o casa care ar fi aratat mult mai bine daca locatarii ar fi avut grija macar cu o bidinea de var din cand in cand de ea, dar care ascunde sub tencuiala coscovita de o culoare incerta o structura solida si promite mult in mainile cui trebuie. Ca mai toate casele burgheze construite la inceputul secolului trecut, si aceasta are o placuta pe frontispiciu, scrisa frumos cu caractere latine VILLA si o scarita ascunsa atent in spatele unei intrari mici si discrete - calea de acces a servitorilor inspre si dinspre locurile intime ale lor catre partea curata a casei in care locuiau pe vremuri domnul si doamna.
intr-o astfel de incapere mica si stramta de la mansarda acestei case, unde acum 100 de ani Virgil, a treia generatie de servitori care multumeau lui Dumnezeu ca au existat fanariotii in Tara Romaneasca, acum astepta sa sune clopotelul pentru a servi ceailul, in zilele noastre cand obiceiurile vechi si bune sunt si nu sunt uitate, locuieste prietenul meu fara nume. prietenul meu fara nume merita atentia noastra pentru ca l-am intalnit intr-un moment in care chiar aveam nevoie de un prieten. tocmai iesisem dintr-o carciuma din sus numitul sector si fiind extrem de derutat de lumina felinarelor de pe strada am alunecat pe bordura si m-am hotarat sa raman pe jos pentru ca riscul de a ma murdari cu ce mancasem pe seara era mai mic daca as fi vomat de acolo decat sprijinit pe vre-un zid. intr-un cuvant eram foarte beat. atunci, pe cand eu ma desfatam in mirosul de suc gastric amestecat cu vodka si resturi alimentare, a aparut un domn respectabil, cu un chip usor sever, poate din cauza favoritlor mari si a barbii ascutite si carunte, care se uita atent la mine pret de cateva secunde si apoi ma incarca voiniceste pe un umar lasand resturile amintite mai sus sa-i curga pe paltonul negru. cred ca am baiguit ceva despre asta in timp ce atarnam ca o placinta pe el, insa mi-a replicat ca un suflet pierdut e mai important decat un palton si oricum il da a doua zi la curatat. m-a impresionat gestul, mai ales ca nu as fi facut asta pentru altcineva.
povestea despre casa unde locuieste prietenul meu fara nume v-o relatez din observatiile mele de a doua zi, cand m-am trezit intr-o camaruta cocheta insa cu urme adanci ale vremii intiparite ca pe un chip ridat in toate ale casei, mobile, covoare, feresti. m-a frapat atunci, imi aduc aminte, colectia de carti si pick-up-ul cu un teanc de discuri aruncate dezordonat langa el. impresionant pentru o camera de sa tot fi avut 3 metri pe o latura si 4 pe alta, pe deasupra fiind si la o mansarda, cum dezordinea aceea avea un farmec propriu, o noima.

am asteptat in zadar o ora si jumatate intoarcerea salvatorului misterios, dupa care m-am dus catre masina lasata la careva strazi mai incolo in fata carciumii din pricina careia imi simteam capul incapabil sa stea pe umeri. mi-am promis sa ma intorc pe seara pentru a-i multumi si eventual, daca nu-l jignea propunerea sa-i platesc curatarea paltonului si a covorului pe care il murdarisem cu a doua tura de …

zis si facut. cand am batut la usa mansardei mi-a deschis un alt domn, si pana sa incep a povesti ce caut acolo am fost invitat in camera unde, in jurul singurei mese, stateau atat salvatorul cat si inca 4 persoane jucand poker. atmosfera era cat se poate de relaxata, ca m-am simtiti si jenat de cat de scortos venisem eu sa multumesc unei fiinte umane care pe deasupra mai si facuse un gest frumos. am zambit stangaci si am disparut pe usa doar pentru a ma intoarce cateva minute mai tarziu cu 2 sticle de jack 3 pachete de tigari si un bax de bere. fireste am fost intampinat cu urale iar baietii, desi media de varsta era probabil bine trecuta de 50, m-au adoptat instant.

au renuntat la jocul de poker pentru ca nu mai aveam loc si am inceput sa stam la palavre. asa am aflat ca toti se cunosteu din tinerete si ramasesera foarte buni prieteni din faculatte sau de la munca, salvatorul meu lucrase cu 3 din ceilalti la uzinele Faur el fiind maistru si unul din ei fiind inginerul sef dar baiat de comitet care nu a facut niciodata probleme, sau ca acum inginerul e pensionar in timp ce unu dintre prietenii lui are o firma de transport , unu se ocupa de administratia la cateva blocuri si-i e bine iar ca prietenul meu, lucreaza in servicii publice. ceilalti doi au cea mai mare retea de colectare/distributie a obiectelor de anticariat din tara.
toata adunatura de batranei cul mi s-a parut mai mult decat interesanta, mai ales ca la varsta mea am senzatia ca toti peste 50 de ani sunt comunisti nostalgici si nu merita nici o atentie. dincolo de ce am aflat despre ei, seara a fost captivanta datorita lor ca personaje, a discutiilor cvasi filosofice cvasi porcoase, a ideilor vehiculate. m-au felicitat cand au auzit ca am o firma de design interior dar au zis ca la varsta mea mai bine ma distrez decat sa-mi bat capu cu banii. “banii vin si fara sa faci vre-un efort” imi spuneau pe rand, iar cand am amintit de curatat haina si covorul, prietenul meu a ras cu pofta spunand ca-i place sa-si umple timpul si oricum e o fata tanara si draguta la spalatorie.

Una peste alta am plecat de acolo pe la 3 dimineata, nu la fel de beat desi bausem poate mai mult decat cu o seara inainte si convins fiind ca nu exista oameni mai relaxati decat astia.

vizitele au continuat, cu o frecventa de, sa zicem 2 poate 3 pe saptamana timp de cateva luni, timp in care am citit la recomandarea prietenului meu o parte din cartile pe care le avea, am aflat ca castiga foarte bine din “servicii publice” si urmeaza sa plece intr-o vacanta pe care a visat-o de copil: in Japonia. urma sa stea acolo o luna, totul era stabilit si m-a rugat pe mine sa am grija de camaruta lui pana vine. “fara probleme” i-am zis stai fara grija, te ajut bucuros. de asemenea urma sa-i tin locul la poker, in fiecare miercuri seara. si asta imi era pe plac.

luna aceea a trecut ca prin farmec, prietenul meu s-a intors, mi-a adus o sabie decorativa, marturisindu-mi ca l-a costat 10 $, aia a lui era una originala facuta de nus ce maestru armurier; costase 3000$. era foarte mandru de ea asa incat a atarnat-o pe un perete.
am stat in seara aia numai noi doi si mi-a aratat pozele din Japonia, frumos n-am ce zice si mie mi-ar place sa merg acolo in vacanta, mi-a depanat amintiri din calatorie pana pe la ora 10 seara cand mi-a spus ca se duce la culcare ca a doua zi tre sa munceasca de devreme, cum ca calatoria asta l-a costat un pic mai mult decat anticipase si ca trebuia sa-si schimbe programul de lucru. “sa vii maine la Romana, mi-a zis, poate bem o cafea”. “sigur, dar unde la romana si la ce ora?” “la ceas, pe la ce ora vrei tu intre 7 dimineata si 8 jumate seara” “ok” am raspuns nesigur.

insa curiozitatea m-a impins si m-am dus a doua zi pe la 11 la ceas la Romana. m-am invartit 5 minute pe acolo nestiind ce caut si cum voi face sa ma intalnesc cu prietenul meu. cand m-am plictisit sa astept sa se intample orice, dupa ce am terminat sa admir fundurile studentelor care treceau pe acolo stiti, ca-n bancul cu “tata eu mai f… 5 minute si ma duc acasa”, m-am hotarat si eu sa plec. coborand scarile la metrou, un batranel imi ceru catva banuti. i-am dat fara sa ma uit ce si cat. 5 metri mai jos o mama cu un copil sugar in barte a inceput pe tonul ala nazal-fornait: “domnu, daca aveti psibilitatea…”, ” n-am tocmai i-am dat batranelului de mai sus” am zis fara sa ma uit prea bine nici la ea
cand sa cobor, femeia m-a apucat de mana si pana sa ma smulg mi-a atras atentia ca batranelul ma cheama: ” domnu, domnu, va cheama Ilie.” ma uit in sus pe scari si atunci mi-am dat seama ca “servicii publice” inseamana chiar publice. m-a bufnit rasul. nu sunt o persoana inhibata, xenofoaba sau intoleranta insa rasul meu era usor nervos.

dupa ce mi-a trecut shocul, la o cafea; toate chelneritele de la Romana il stiau pe Ilie si il acceptau si in costumul de munca, uniforma cum ii place lui sa spuna Ilie imi povesti mai multe despre el;
” un stutdent nou la licenta domnu Ilie?” intreba chelnerita cand ne-a adus cafeaua. “nu, darga, domnul nu e student, e prieten cu mine”.

arata cu totul altfel decat il stiam eu de aproape jumatat de an, cu parul murdar si nepieptanat, cu barba gri de la praf si pete pe fata, cu unghiile innegrite si mainile murdare. “nu ma asteptam sa fii cersetor” am zis, insa el m-a privit ingaduitor si mi-a raspuns ca prima data a facut asta de nevoie insa apoi a inteles ca in Romania sa fii cersetor e o mesrie la fel de bine platita ca oricare alta, esti tratat la fel de bine de marea masa umana ca si un politist iar respectul de sine este foarte ridicat mai ales dupa o calatorie in Japonia pe banii contribuabilior.

am ramas mut de uimire. oare un cersetor poate fi asemuit unui procuror de la DNA? Pentru ca fara indoiala are salariul mai mare decat al unui tablagiu.

multumesc pentru rabdare

lamurire:

Ilie este unul din personajele unui roman pe care il pregatesc
aici e un sneak preview unde voi mai adauga cateva personaje cu voia dvs.